Voi cum zambiti?

Fiecare om zambeste in felul lui. Un zambet ascunde atat de multe… Unii prefera sa nu zambeasca, au ajuns la stadiul in care zambetul e doar o umbra palida a unei bucurii. Poate au trecut prin prea multe si nu-si mai permit ‘luxul’ sa zambeasca. Sau e un zambet fortat. Sau mult prea ironic, si nu prea te poti bucura de el. Cele mai dureroase zambete sunt in momentul in care ascunzi o mare suferinta si totul pare prea amar ca sa te mai bucuri de ceva.

Eu zambesc larg, si imi las o parte din suflet cand zambesc… Poate asta suna un pic naiv. Am zambetul unui copil si imi place sa ma bucur de momentele dragi. Rad cu bucurie si vreau sa ma bucur de fiecare clipa de fericire. Mi s-a zis zilele trecute ca persoanele ca mine sunt cele care te fac sa lupti intr-o lume plina de nenorociri. Si asta mi-a dat un sentiment de implinire, nu zambesc degeaba.  Zambetul meu linisteste (or so I’ve been told) si tare as vrea sa-mi pastrez idealismul asta si peste ani. Sa pot sa trec repede peste rautati si sa zambesc ca acum, sincer si fara rautate.

Am stat in dimineata asta sa caut o poza cu mine foarte serioasa. Si am realizat ca nu exista. Nu cred ca am prea multe poze in care sa fiu serioasa, probabil sunt cele pentru documente oficiale. In rest zambesc, vorbesc sau ma stramb- aspecte constate dupa o profunda analiza a pozelor in care apar- si sunt destule. In toate zambesc. Si nu la modul fortat.  Nu ma costa nimic sa zambesc. Imi fac si mie si altora ziua mai buna. Si cand vorbesc la telefon zambesc- se spune ca interlocutorul tau ar simti asta. Si simt ca ma apropii de cei cu care interactionez- chiar daca doar eu fac asta.

Am primit niste poze de acum 2 saptamani cand au fost alegerile pentru noul BOARD BOS, si am realizat ca aproape toti zambeau in timpul discursului meu. Si nu pentru ca era extrem de amuzant, ci pentru ca eu le zambeam in timp ce le vorbeam, si desi ii certam sau rememoram clipe mai tensionate.

Zambiti si voi, nu va costa nimic. Voi cum zambiti?

Retrospectiv

Decembrie a fost pentru mine o luna care a inceput in forta si se va termina ceva mai linistit, mi-am luat liber si trec printr-o faza mai introspectiva. Daca acum vreo 20 de zile aveam emotii ca voi pleca la Londra acum am emotii pentru ceea ce va urma, o sa am 2 sesiuni, o sa sustin un examen de limba straina si sper sa plec la master in afara…  toate astea desfasurandu-se in paralel cu viata mea de student full time si manager al unui departament intr-un ong studentesc. Schimbarea ma sperie intotdeauna, dar ce urmeaza este intotdeauna demn de asteptat (cel putin asa sper) .

Fiecare an aduce cu el noi inceputuri, dar si incheierea unor etape. Ma gandesc cu groaza ca va trebui sa o iau de la capat intr-un oras nou, intr-o tara noua si va trebui sa ma acomodez cu niste noi realitati. Parca ieri ajungeam in Bucuresti si contemplam schimbarile ce se produc cu atata viteza in jurul meu. Acum, intoarsa in orasul meu natal simt ca nu mai apartin acestui peisaj domol, provincial unde totul se petrece intr-un cerc inchis si tanjesc dupa rapiditatea evenimentelor din Bucuresti. Orasul arata la fel, parintii mei sunt neschimbati, doar eu m-am schimbat.

In 2009 am invatat ca pe masura ce trece timpul ne transformam, evoluam si ne maturizam mai mult decat am vrea… si uneori tranzitia nu e deloc usoara, mai ales cand trebuie sa renunti la o zona de confort in care te-ai adancit cativa ani buni si ai ajuns sa iubesti caldura reconfortanta a sigurantei. Sa ramai fara o plasa de siguranta sub picioare e un gand infricosator asemanator plonjarii in gol fara parasuta… Si dupa incepe nebunia, te confrunti cu noi realitati, cunosti oameni noi care te dezamagesc, iti doresti sa fi ramas in stadiul anterior amagindu-te ca ar fi fost mai bine, dar continui sa mergi pe un drum destul de incetosat sperand sa gasesti licarul de lumina intrezarit prin ceata densa.
Am incercat sa pastrez distanta pentru a nu rani niste persoane dragi mie si mi-am luat ramas bun stiind ca asta era cel mai corect lucru pentru ei, si am ramas cu niste amintiri pe care uneori le simt ca o povara care ma apasa neincetat…
Ne modificam dorintele si asteptarile si dorim din ce in ce mai mult o schimbare care sa ne readuca entuziasmul pe care il aveam cand eram copii. Uneori obtinem ce vrem si nu e suficient, ramane un gol in urma noastra si nu il putem umple… Ne-am schimbat, nu ne mai fac aceleasi lucruri fericiti, am vazut mai multe si privim lucrurile dintr-o alta perspectiva, dar cautam in continuare.

Nostalgia

Some songs are better than 1000 words. So no more words…just listen

How long

( Play and read. These are my thoughts and have a subjective nature)

We all love to travel but hate the moment when we have to say goodbye. I am not good at saying goodbye and I hate the akward silence before the departure- because we would like to say soo many things but time is pressing us and the hugs seem to short …  And everything is more difficult when we read the sadness of those who we leave behind and realise that we won’t see each other in a long time.  Or we just look and try to print the moment in our memory to be sure we won’t forget all the good times we had and hope that time will not be cruel with us.

Saying goodbye is like a break up… We don’t want to get attached any more because break-ups are hurtful and we don’t want to see how time is changing people. But people do change no matter what and they are always surprising, as surprising and amazing as the countless trips we enjoy making.
The problem is that we need to find ourselves, this is our main travel… and the only way we can do this is by saying many goodbyes.

Tu ce vrei?

            Peste tot vedem si auzim ca odata ce a inceput criza economica si oamenii au inceput sa-si piarda locurile de munca au realizat cat de importanta este familia si viata personala. Probabil ‘era nevoie’ sa ramaneti fara un loc de munca pentru a vi se deschide ochii: sotia/sotul nu poate fi ignorat la nesfarsit, copii cresc si fara voi, dar toate astea nu fara urmari. E trist cand realizezi ca esti singur si nu e nimeni care sa-ti duca lipsa. Enervant mi se pare faptul ca e nevoie de o criza pentru a realiza ca ai nevoie de o schimbare si ca viata ta nu se poate derula la nesfarsit pe aceleasi coordonate. Probabil suntem mai marcati de esec pentru ca ne aduce cu picioarele pe pamant si ne ajuta sa ne evaluam mai obiectiv in timp ce succesul ne imbata cu putere si ne face sa uitam de tot, inclusiv de noi.

          Ideal ar fi sa gasesti echilibrul, dar cateodata astea par doar niste vorbe mari. Sa fim realisti nu poti sa le faci pe toate la perfectie- daca vrei si cariera undeva viata ta personala e neglijata, chiar daca nu vrei sa se intample chestia asta. Anii trec si unele lucruri nu le poti aduce inapoi- copilul tau nu va invata sa mearga in fiecare zi si nu va fi stirb pentru o vreme prea lunga. Analizati-va prioritatile mereu, nu asteptati sa va treziti in criza pentru ca din unghiul ala totul pare mai sumbru.

         Nu poti lucra la nesfarsit intr-un domeniu care nu te atrage si unde lucrezi doar pentru ca ai datoria morala de a-ti sustine familia si de a plati ratele… Dar nu poti nici sa stai toata ziua sa visezi cai verzi pe pereti pentru ca asta te face fericit. Pe mine rutina ma macina, imi distruge creativitatea si imi ingradeste visele. Nu ma vad facand acelasi lucru toata viata cum nu ma vad locuind in acelasi oras toata viata. Sunt realista, dar as prefera ca jobul pe care o sa-l am sa nu ma tina doar pentru remuneratia financiara si sa ma dezvolte pe mine ca om si sa ma faca sa vreau mai mult.

           Daca as putea sa calatoresc mereu si sa vad lumea probabil as fi un om fericit. Fiecare tara are farmecul ei si daca mai cunoasteti si localnici care va pot ajuta sa descoperiti frumusetea locurilor experienta va fi cu siguranta de neuitat. Ce frumos ar fi sa te trezesti si sa-ti taie respiratia un peisaj pe care nu multi au avut ocazia sa-l vada, sa bei o cafea in timp ce vezi rasaritul si sa te plimbi intr-un oras in care totul pare dintr-o alta lume? Sa ai privilegiul de a comunica cu oameni care au o gandire diametral opusa si sa iubesti diferentele culturale care ne imbogatesc pe toti ca oameni.

Azi imi permit sa visez. Acum mai am timpul si dorinta de a visa. Tu ce ai vrea sa faci?